Pierre Abélard

Pierre Abélard (1079-1142)

Cel mai bun orator al vremii sale (când diferite școli din Paris au devenit cele mai mari centre intelectuale ale Europei), Abélard a fost, ca filosof, unul dintre oamenii faimoși de atunci, probabil cel mai strălucit gînditor al secolului al 12-lea.

Metoda folosită de Abélard în teologie a fost dialectica. Una dintre cărțile sale, Da și nu, conține o colecție de 158 citate din Biblie și din Părinții Bisericii, aranjate în așa fel încît să se contrazică, cu scopul de a-l face pe cititor să gândească.

În 1121, lucrarea sa De Unitate et Trinitate Divina a fost condamnată ca eretică la Conciliul din Soissons și arsă.

În 1140 (sau 1141), la Conciliul de la Sens, Abélard a fost acuzat iar de erezie – arianism, pelagianism, nestorianism – de către Bernard de Clairveaux. Abélard a părăsit Conciliul fără să se apere, apelând direct la Papa Inocențiu al III-lea. Între timp, Bernard de Clairveaux a scris și el Papei, formulând un denunț la adresa unui susținător de-al lui Abélard. Papa i-a interzis lui Abélard să mai scrie, ordonând ca restul textelor sale să fie arse.

Hamartologia lui Abélard vede păcatul ca o chestiune subiectivă (spre deosebire de Anselm, care considera păcatul o problemă obiectivă) – nu crima este păcat, ci intenția criminală –  și nu acordă prea mult spațiu în scrierile sale modului în care oamenii sînt mântuiți.

“Asemenea lui Pelagius, Abelard este privit cu multă simpatie de teologii moderni. El e văzut ca un fel de teolog liberal apărut înainte de vreme a cărui carieră a fost distrusă în fașă de către zeloții conservatori care nu îi puteau înțelege lucrarea. Firește că ar fi anacronic să ne gândim la Abelard în felul acesta, sau la Pelagius chiar. Însă cu toate acestea este adevărat faptul că metoda sa teologică atinge o coardă sensibilă a multora de astăzi, iar opera sa stă la baza multor idei moderne despre mântuire. El este considerat încă părintele teoriei ‘subiective’ a mântuirii și locul său în istoria teologiei creștine este asigurat chiar și numai din acest motiv.” (Jonathan Hill – Istoria gândirii creștine)

“Mai întâi susținută de teologul francez Abélard, Pierre (1079-1142), teoria influenței morale a ispășirii pretinde că Dumnezeu n-a cerut plata unei pedepse pentru păcat, ci că moartea lui Cristos a fost doar o modalitate prin care Dumnezeu Și-a arătat nețărmurita Lui dragoste față de ființele umane cu ale căror suferințe S-a identificat chiar până la moarte. […] Teoria aceasta nu rezolvă deloc problema vinei noastre – dacă Cristos n-a murit ca să plătească pentru păcatele noastre, nu avem dreptul de a ne încrede în El pentru iertarea păcatelor.” (Wayne Grudem – Teologie sistematică)

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s