Cesaționismul sau Teoria sistării darurilor spirituale miraculoase

Cesaționismul, ca termen care desemnează teoria sistării darurilor spirituale miraculoase, a apărut recent în limba română, apariţia lui fiind determinată de impactul pe care mişcările penticostală şi carismatică le-au avut în bisericile evanghelice în perioada postdecembristă.

Chestiunea este însă una cu o vechime precum cea a creștinismului.

O parte din evanghelici (baptiștii conservatori, de exemplu) consideră că darurile spirituale miraculoase (cum ar fi profeția, vorbirea în limbi plus interpretarea, vindecarea, exorcizarea) au încetat în zilele noastre, de vreme ce ele au fost SEMNE care au autentificat statutul apostolilor în perioada Bisericii Primare.

Biserica aflîndu-se acum într-o altă etapă, cesaționiștii consideră că există 3 argumente pentru teoria sistării darurilor spirituale miraculoase:

1. Încheierea canonului biblic
2. Infailibilitatea și suficienta autoritate a Bibliei
3. Legitimitatea Bibliei de a călăuzi Biserica

Cuvîntul “cesaţionism” provine din limba engleză, “to cessate” însemnînd: a înceta.

Wikipedia în limba engleză conține un articol consistent: Cessationism. Sînt menționate cărți, unele avînd inclus și cuvîntul “cesaționist” în titlu.

În limba română însă nu există cărți și articole care să trateze consistent cesaționismul și continuaționismul.

În noiembrie 2010, cînd Mișcarea Străjerilor era în floare în România, Iosif Țon a scris un articol intitulat: De ce nu sunt cesaționist?

În acest articol, Iosif Țon menționeză următoarele:

“Ideea cesaţioniştilor este că atunci când Duhul Sfânt vorbeşte cuiva, El dă revelaţie şi, spune teoria, procesul de revelaţie s-a încheiat odată cu scrierea ultimei cărţi din Noul Testament. Greşeala lor fundamentală este că ei nu fac distincţie între revelaţie şi călăuzire. Duhul Sfânt nu vorbeşte numai ca să dea revelaţie, ci vorbeşte credinciosului ca să-i dea călăuzire.”

Pe site-ul Monergim.com sînt menționate 4 tipuri de cesaționism. Richard Gaffin, John F. MacArthur și Daniel B. Wallace sînt probabil cei mai cunoscuți reprezentanți ai cesaționismului clasic, conform căruia darurile spirituale miraculose au încetat o dată cu încheierea canonului biblic, dar Dumnezeu mai face din cînd în cînd minuni și astăzi, precum vindecări și călăuzire divină, fără ca aceste minuni să acrediteze noi doctrine sau adăugiri la canonul biblic.

Binecunoscuți noncesaționiști / continuaționiști sînt Wayne Grudem și John Piper.

Surse

Iosif Ţon: De ce nu sunt cesaţionist?

WIKIPEDIA: Cessationism

WIKIPEDIA: Continuationism

WIKIPEDIA: Cessationism versus Continuationism

Monergism.com – Cessationist Views

Teologie sistematică – Wayne Grudem, Editura Făclia și Editura Universității Emanuel, Oradea, 2004, 1321 p.

Posted in Uncategorized | 2 comentarii

Târg de carte creștină

Toți participanții vor beneficia de reduceri de preț între 10% și 30%.

Primii 50 de clienți vor primi un cadou special.

Posted in Uncategorized | Scrie un comentariu

Agnosticism

Termenul a fost introdus în 1876 de T. H. Huxley (1825-1895), biolog englez, pentru a exprima convingerea că nu se poate dovedi faptul că Dumnezeu există sau că nu există.

Pentru un agnostic, mintea umană nu poate percepe ideile de natură supranaturală.

Agnosticismul este un rezultat al scepticismului care se regăsește în scrierile lui David Hume si Immanuel Kant.

Tipuri de agnosticism:

Agnosticism ateu
Agnosticism teist
Agnosticism apatic sau pragmatic
Ignosticism
Agnosticism strict (hard)
Agnosticism temperat (soft)

Robert G. Ingersoll, orator american din secolul al XIX-lea, denumit “Great Agnostic”, a ținut în 1896 un discurs cu titlul “Why I Am An Agnostic”.

Cartea clasică a agnosticismului este considerată cea scrisă de Bertrand Russell – De ce nu sînt creștin, apărută în românește în 1980, la Editura Minerva, în colecția Biblioteca pentru toți.

Richard Dawkins a identificat două tipuri de agnostici: Temporary Agnostics in Practice (TAP’s), și Permanent Agnostics in Principle (PAP’s).

Vezi: Wikipedia

Posted in Uncategorized | Scrie un comentariu

Teologie

Termenul “teologie” este foarte des întrebuințat și capătă o diversitate de sensuri în funcție de sintagma în care apare: teologie sistematică, teologie istorică, teologie paulină, teologie ortodoxă, teologie rusă, teologie apofatică, teologie postmodernă etc.

Pentru Augustin teologia însemna discursul despre Dumnezeu, iar teologul anglican Richard Hooker o considera a fi știința lucrurilor divine.

“Ce este teologia?” rămîne o chestiune importantă, cu consecințe enorme în istoria și viitorul omenirii.

Termenul grec a fost folosit pentru prima dată de către Platon și alți filozofi greci, care se refereau la studiul mitului. Poeți precum Homer și Hesiod erau numiți theologoi.

Un prim sens al teologiei indică interesul oamenilor pentru relația dintre uman și divin.

Termenul “teologie” s-a extins apoi în creștinism și în religiile teiste.

În prezent, conceptul de teologie presupune studiul (academic al) unor doctrine creștine produse în context istoric-confesional.

David F. Ford, în “Teologia. Foarte scurtă introducere”, menționează:

“Teologia se ocupă cu problemele legate de semnificație, adevăr, frumos și practici religioase studiate prin intermediul mai multor discipline academice. Și aceasta este tot o definiție foarte generală, pentru că urmărește să surprindă teologia în relație cu diverse instituții. Chestiunea diferitelor contexte în care se studiază teologia este foarte importantă.” (p. 22)

James Montgomery Boice, teolog reformat, îl citează pe Spurgeon:

“Există un anumit lucru care îmbunătățește peste măsură calitățile minții atunci când contemplăm divinitatea. Acesta este un subiect atât de vast, încât toate gândurile noastre se pierd în imensitatea lui; atât de adânc, încât mândria noastră piere în infinitatea lui. [...] Nimic nu va lărgi limitele intelectului, nimic nu va preamări în așa mare măsură sufletul uman, ca o cercetare continuă plină de devoțiune și seriozitate și continuitate a nesfârșitului domeniu al Dumnezeuirii.” (citat în Fundamente ale credinței creștin, p. 26-27)

Studiile teologice se referă, de obicei, la 4 mari ramuri ale teologiei (vezi Erickson, vol. 1, p. 9-15):

1. Teologie biblică
2. Teologie istorică
3. Teologie sistematică
4. Teologie filozofică

Alister E. McGrath, în “Christian Theology: An Introduction” (ediția a 3-a, 2001), în cadrul secțiunii intitulată The Architecture of Theology (p. 141-147), prezintă următoarele componente ale teologiei:

1. Biblical Studies
2. Systematic theology
3. Historical theology
4. Pastoral theology
5. Philosophical tehology
6. Spirituality, or mystical theology

Teologi celebri:

Augustin (354 – 430)
Martin Luther (1483-1546)
Jean Calvin (1509-1564)
Karl Barth (1886-1968)
Dumitru Stăniloae (1903-1993)

Surse

Teologia. Foarte scurtă introducere – David F. Ford, Editura ALLFA, București, 2004, 205 p.

Dicționar de termeni teologici – Stanley Grenz, David Guretzki, Cherith Fee Nordling, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2005, 136 p.

Teologie creștină – Millard J. Erickson, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1999, 3 vol., 495 p., 429 p., 443 p.

Fundamente ale credinței creștine – James Montgomery Boice, Editura Institutului Biblic Emanuel, Oradea, 2000, 697 p.

Dicționar de teologie ortodoxăDicționar de teologie ortodoxă – Ion Bria, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, 428 p.

New Dictionary of Theology – Editors: Sinclair B. Ferguson, David F. Wright, Inter-Varsity Press, Downers Grove, Illinois, USA, 1988, 738 p.

Christian Theology: An Introduction – Alister McGrath, Blackwell Publishing, Third Edition, 2004, 616 p.

Posted in Uncategorized | Un comentariu

Aaron

Numele lui Aaron, fratele lui Moise, este important nu doar pentru că el este părintele preoției Vechiului Testament, ci și pentru menționarea, prin comparație, cu preoția lui Melhisedec, în Epistola către Evrei: rânduiala lui Melhisedec este superioară rânduielii lui Aaron.

“Orice mare preot, luat din mijlocul oamenilor, este pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri și jertfe pentru păcate. [...]

Nimeni nu-și ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron.

Tot așa și Hristos, nu Și-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: ‘Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut.’

Și, după cum zice iarăși într’alt loc: ‘Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec’.” (Evrei 5: 1, 4-6)

“Dacă, dar, desăvîrșirea ar fi fost cu putință prin preoția Leviților, – căci sub preoția aceasta a primit poporul Legea – ce nevoie mai era să se ridice un alt preot ‘după rânduiala lui Melhisedec’, și nu după rânduiala lui Aaron?

Pentru că, odată schimbată preoția, trebuia numaidecât să aibă loc și o schimbare a Legii.” (Evrei 7:11-12)

Posted in Uncategorized | Scrie un comentariu

Pierre Abélard

Pierre Abélard (1079-1142)

Cel mai bun orator al vremii sale (când diferite școli din Paris au devenit cele mai mari centre intelectuale ale Europei), Abélard a fost, ca filosof, unul dintre oamenii faimoși de atunci, probabil cel mai strălucit gînditor al secolului al 12-lea.

Metoda folosită de Abélard în teologie a fost dialectica. Una dintre cărțile sale, Da și nu, conține o colecție de 158 citate din Biblie și din Părinții Bisericii, aranjate în așa fel încît să se contrazică, cu scopul de a-l face pe cititor să gândească.

În 1121, lucrarea sa De Unitate et Trinitate Divina a fost condamnată ca eretică la Conciliul din Soissons și arsă.

În 1140 (sau 1141), la Conciliul de la Sens, Abélard a fost acuzat iar de erezie – arianism, pelagianism, nestorianism – de către Bernard de Clairveaux. Abélard a părăsit Conciliul fără să se apere, apelând direct la Papa Inocențiu al III-lea. Între timp, Bernard de Clairveaux a scris și el Papei, formulând un denunț la adresa unui susținător de-al lui Abélard. Papa i-a interzis lui Abélard să mai scrie, ordonând ca restul textelor sale să fie arse.

Hamartologia lui Abélard vede păcatul ca o chestiune subiectivă (spre deosebire de Anselm, care considera păcatul o problemă obiectivă) – nu crima este păcat, ci intenția criminală –  și nu acordă prea mult spațiu în scrierile sale modului în care oamenii sînt mântuiți.

“Asemenea lui Pelagius, Abelard este privit cu multă simpatie de teologii moderni. El e văzut ca un fel de teolog liberal apărut înainte de vreme a cărui carieră a fost distrusă în fașă de către zeloții conservatori care nu îi puteau înțelege lucrarea. Firește că ar fi anacronic să ne gândim la Abelard în felul acesta, sau la Pelagius chiar. Însă cu toate acestea este adevărat faptul că metoda sa teologică atinge o coardă sensibilă a multora de astăzi, iar opera sa stă la baza multor idei moderne despre mântuire. El este considerat încă părintele teoriei ‘subiective’ a mântuirii și locul său în istoria teologiei creștine este asigurat chiar și numai din acest motiv.” (Jonathan Hill – Istoria gândirii creștine)

“Mai întâi susținută de teologul francez Abélard, Pierre (1079-1142), teoria influenței morale a ispășirii pretinde că Dumnezeu n-a cerut plata unei pedepse pentru păcat, ci că moartea lui Cristos a fost doar o modalitate prin care Dumnezeu Și-a arătat nețărmurita Lui dragoste față de ființele umane cu ale căror suferințe S-a identificat chiar până la moarte. [...] Teoria aceasta nu rezolvă deloc problema vinei noastre – dacă Cristos n-a murit ca să plătească pentru păcatele noastre, nu avem dreptul de a ne încrede în El pentru iertarea păcatelor.” (Wayne Grudem – Teologie sistematică)

Posted in Uncategorized | Scrie un comentariu

Penticostalii și carismaticii

Penticostalismul, apărut la începutul secolului XX, mișcarea carismatică (neopenticostalii), în anii ’60, și Al treilea val (neocarismaticii), în anii ’80, sînt cele trei fenomene (valuri) din secolul XX din mediul evanghelic care au făcut din ramura protestant-evanghelică de sorginte penticostală a treia forță a creștinismului mondial, a cărei apariție o anunța încă din 1955 Henry Van Dusen în Life Magazine.

În prezent penticostalii și carismaticii formează a doua mare familie de creștini din lume – 550 de milioane în anul 2000, fiind depășită doar de Biserica Romano-Catolică (peste 1 miliard de catolici).

Jonathan Hill, în “Istoria gândirii creștine”, scrie următoarele:

“Din cauza naturii sale nedenominaționale, acest nou val al penticostalismului, numit și neopenticostalism sau înnoire carismatică, va deveni mult mai puțin uniform din punct de vedere doctrinar decât primul val; în special, doctrina “celei de-a doua binecuvântări” este mult mai relaxată și nu se mai consideră că celor cărora le lipsește darul vorbirii în limbi le lipsește Duhul Sfânt.

Penticostalismul și mișcarea carismatică au avut puțină influență directă asupra teologiei din cauza impreciziei teologice. Din punct de vedere doctrinar, teologia lor este asemănătoare cu cea evanghelică, în afara accentului pus pe rolul Duhului Sfânt. Cu toate acestea, răspândirea generală a mișcării arată că ea pune probleme teologilor. Există 100 de milioane de membri ai mișcării carismatice în zilele noastre, acest fapt relevând că teologii trebuie să acorde o atenție specială naturii și rolului Duhului Sfânt în Biserică.” (p. 315)

Peter Wagner (The Fuller Theological Seminary) este cel care a lansat în 1983 sintagma “al treilea val”. Adepții celui de-al treilea val negau că ar exista o experiență deosebită cunoscută ca “botez cu Duhul Sfânt” – doctrină fundamentală pentru penticostali. Iată ce scria Peter Wagner:

“Poziția doctrinară a celui de-al treilea val este că botezul cu Duhul Sfânt are loc la convertire și nu trebuie să fie căutat ca o lucrare separată a harului în viața credinciosului care urmează nașterii din nou. Mai mult, al treilea val nu consideră vorbirea în alte limbi ca o validare a faptului că credinciosul a ajuns la un oarecare înalt nivel spiritual.” (citat în Tradiția mișcării penticostale, de Vinson Synan, p. 271)

Wayne Grudem, binecunoscut teolog care a scris Teologie sistematică, este prezentat în Wikipedia astfel:

Grudem are credințe carismatice noncesaționiste, similare celor ale lui John Piper, și este membru al Mișcării Vineyard, fiind unul din principalii apologeți și purtători de cuvînt pentru reunirea bisericilor carismatice, reformate și evanghelice.

El prezintă, într-o amplă notă de subsol la pag. 799, cele trei valuri.

Penticostalii se caracterizează prin accentul pe următoarele convingeri religioase:

1). Noncesaționismul – Credința că toate darurile Duhului Sfînt din Noul Testament sînt valabile și astăzi
2). Botezul cu Duhul Sfînt
3). Vorbirea în limbi – semn al botezului cu Duhul Sfînt

Carismaticii, cu originea în mișcarea de reînnoire spirituală din anii ’60-’70, caută să practice toate darurile Duhului Sfînt menționate în Noul Testament, dar printre ei există diverse opinii cu privire la botezul cu Duhul Sfînt și vorbirea în limbi ca semn al botezului.

Penticostalii au structurile lor organizatorice, pe cînd carismaticii sînt interesați să constituie mișcări de reînnoire spirituală în cadrul bisericilor protestante și romano-catolice.

Susținătorii celui de al treilea val afirmă că vestirea Evangheliei ar trebui să fie însoțită în mod obișnuit de “semne, puteri și minuni”.

Cel mai cunoscut predicator carismatic este Pat Robertson, iar cel mai proeminent reprezentant al celui de al treilea val este John Wimber, liderul Association of Vineyard Churches.

Lucrarea de referință pentru aceste mișcări este Dictionary of Pentecostal and Carismatic Movements (Zondervan, 1988) / The New International Dictionary of Pentecostal and Charismatic Movements (Zondervan, 2002)

În România, prima comunitate penticostală a apărut în 1922, în localitatea Păuliș, jud. Arad. Cultul Penticostal din România reprezintă cea mai numeroasă confesiune evanghelică din România, avînd, conform recensămîntului din 2002, peste 330.000 de credincioși, cu 1.343 de biserici și 7.879 de filiale, deservite de 345 de pastori.

Surse

Ghid al istoriei creștinismului – Jonathan Hill, Editura Casa Cărții, Oradea, 2008, 560 p.

Istoria gândirii creștine – Jonathan Hill, Editura Casa Cărții, Oradea, 2007, 355 p.

Povestea bisericii – A.M. Renwick, A.M. Harman, Editura Discipolul, Cluj, 2005, 239 p.

Teologie sistematică – Wayne Grudem, Editura Făclia și Editura Universității Emanuel, Oradea, 2004, 1321 p.

Tradiția mișcării penticostale: mișcările carismatice din secolul XX – Vinson Synan, Valeriu Andreiescu, Editura Betania, Oradea, 2004, 381 p.

Posted in Uncategorized | Scrie un comentariu